Nora mea a transformat casa noastră într-un haos, iar fiul meu tace – oare chiar nu vede ce se întâmplă?

— Maria, iar au venit prietenii Irinei? Am auzit râsete pe hol…

M-am oprit din spălatul vaselor și am privit-o pe sora mea, Ana, care venise în vizită. Era a treia oară săptămâna asta când casa noastră răsuna de glasuri străine, muzică tare și clinchet de pahare. De când s-a mutat Irina la noi, viața noastră s-a schimbat radical. Nu mai recunoșteam liniștea de altădată, serile tihnite cu Radu, fiul meu, și discuțiile lungi la ceai. Acum, totul era un carusel de fețe necunoscute, miros de alcool și râsete care nu se mai terminau.

— Da, Ana, iar e petrecere. Și iar Radu tace, ca și cum nu ar vedea nimic. Nu știu ce să mai fac, i-am șoptit, simțind cum mi se strânge inima.

Irina era o fată frumoasă, cu ochi verzi și păr lung, mereu aranjată, mereu cu zâmbetul pe buze. Când a apărut prima dată în viața lui Radu, am fost încântată. Părea educată, respectuoasă, și părinții ei, oameni de treabă dintr-un sat de lângă Ploiești, mi-au lăsat o impresie bună. Dar, după nuntă, parcă s-a schimbat. A început să aducă tot mai des prieteni acasă, să organizeze mici petreceri care, încet-încet, au devenit regula, nu excepția.

Într-o seară, după ce toți musafirii au plecat, am încercat să vorbesc cu Radu. El stătea pe canapea, cu ochii în telefon, de parcă nu ar fi vrut să mă vadă.

— Radu, nu crezi că e cam mult? Casa asta nu mai e a noastră. Nu mai avem intimitate, nu mai avem liniște…

El a oftat, fără să mă privească.

— Mamă, Irina e tânără, vrea să se simtă bine. Și eu am fost ca ea. Lasă-i, nu durează la nesfârșit.

— Dar tu? Tu unde ești în toată povestea asta? Nu te deranjează că nu mai avem niciun colț doar pentru noi?

— Mamă, nu vreau să mă cert cu ea. E fericită, și asta contează.

Am simțit cum mă cuprinde neputința. Radu era singurul meu copil, iar eu rămăsesem văduvă de tânără. Am muncit toată viața ca să-i fie lui bine, să aibă o casă, o familie. Dar acum, parcă nu mai eram decât o umbră în propria mea casă.

Zilele au trecut, iar petrecerile s-au înmulțit. Prietenii Irinei veneau cu sticle de vin, cu muzică dată la maxim, cu glume pe care nu le înțelegeam. Uneori, nici nu mă salutau. Mă simțeam ca o străină. Într-o noapte, am ieșit din cameră să beau apă și am găsit pe cineva dormind pe canapea, învelit cu pătura mea preferată. M-am retras, cu lacrimi în ochi, întrebându-mă unde am greșit.

Ana a încercat să mă încurajeze.

— Maria, trebuie să vorbești serios cu Radu. Nu poți să lași lucrurile așa. Casa asta e și a ta!

— Știu, Ana, dar mi-e teamă să nu stric relația lor. Dacă Radu mă va urî? Dacă Irina îl va întoarce împotriva mea?

Într-o duminică, am găsit curajul să vorbesc cu Irina. Era în bucătărie, făcând cafea, cu telefonul la ureche.

— Irina, putem vorbi puțin?

A închis telefonul, vizibil iritată.

— Da, doamnă Maria, spuneți.

— Irina, te rog, încearcă să înțelegi… Casa asta nu e club. Eu nu mai pot trăi așa, cu atâția oameni, cu gălăgie, cu dezordine. Am nevoie de liniște. Și cred că și Radu are nevoie.

A oftat teatral.

— Doamnă Maria, nu vreau să vă supăr, dar suntem tineri. Vrem să ne bucurăm de viață. Dacă nu vă place, puteți să vă retrageți în camera dumneavoastră. Nu cred că e mare lucru.

M-a durut răspunsul ei, dar am încercat să nu arăt. Am simțit cum mi se rupe sufletul. Nu mai eram stăpână în propria casă. Am mers la Radu, hotărâtă să-i spun totul.

— Radu, nu mai pot. Ori se termină cu petrecerile, ori plec eu. Nu mai rezist. Mă simt umilită, dată la o parte. Nu mai am loc aici.

Radu s-a ridicat, vizibil nervos.

— Mamă, exagerezi! Irina nu face nimic rău. E casa noastră, nu doar a ta. Dacă nu poți accepta, nu știu ce să zic…

Am simțit cum mi se taie picioarele. Am plecat la Ana, plângând. Am stat acolo două zile, încercând să-mi adun gândurile. Ana m-a sfătuit să nu cedez.

— Maria, nu poți să te lași alungată din casa ta! Trebuie să-ți aperi dreptul la liniște. Dacă nu, Irina va face ce vrea ea, iar Radu nu va înțelege niciodată.

M-am întors acasă, hotărâtă să nu mai cedez. Am început să pun reguli: fără petreceri în timpul săptămânii, fără musafiri peste noapte, fără muzică după ora zece. Irina a făcut scandal, Radu s-a supărat, dar am rămas fermă. Au început să mă ignore, să vorbească pe la spatele meu, să mă facă să mă simt vinovată. Dar, încet-încet, casa a redevenit mai liniștită. Radu a început să mă privească altfel, parcă mai rece, dar eu știam că nu am altă cale.

Într-o seară, Radu a venit la mine, cu ochii înroșiți.

— Mamă, nu știu ce să fac. Irina e supărată, zice că nu mai poate trăi aici, că o sufocăm. Dar nici eu nu mai pot cu atâta ceartă.

L-am îmbrățișat, cu lacrimi în ochi.

— Radu, eu vreau doar să fim o familie. Dar nu pot să trăiesc într-un haos. Trebuie să găsim o cale de mijloc.

Nu știu ce va fi. Poate Irina va pleca, poate Radu va alege între noi. Dar știu că nu mai pot să tac. Oare câte mame trec prin asta? Oare câți copii nu văd cât de mult suferă părinții lor?