Cinci ani în umbră: Povestea unei mame din Suceava care nu a încetat să-și caute fiica dispărută

— Ana, unde te duci la ora asta? am întrebat-o, simțind deja neliniștea în stomac, deși încercam să-mi păstrez vocea calmă. Era trecut de opt seara, iar vântul bătea cu putere la geamurile apartamentului nostru din Suceava. Ana, cu ochii ei mari și negri, s-a uitat la mine cu o privire pe care nu o voi uita niciodată: amestec de revoltă și teamă.

— Mă duc cu Vlad, mamă, doar ți-am spus. Ne vedem cu niște prieteni, nu stau mult, promit.

Vlad. Numele ăsta avea să mă bântuie ani la rând. Îl cunoscuse de câteva luni, un băiat tăcut, cu privirea mereu în pământ și cu o familie despre care nu vorbea niciodată. Nu mi-a plăcut niciodată de el, dar Ana era încăpățânată și, la 19 ani, credea că știe mai bine decât mine ce e bine pentru ea.

— Să nu stai târziu, te rog! am strigat după ea, dar ușa s-a trântit deja. Am rămas cu mâna pe clanță, cu inima strânsă și cu un presentiment pe care nu l-am mai simțit niciodată până atunci.

A doua zi dimineață, Ana nu era acasă. Am sunat-o de zeci de ori, dar telefonul era închis. Am încercat să dau de Vlad, dar nici el nu răspundea. Am început să mă agit, să întreb vecinii, să sun prietenele Anei. Nimeni nu știa nimic. Pe la prânz, am mers la Poliție. M-au privit cu indiferență, ca pe o mamă prea grijulie.

— Doamnă, poate s-a dus la vreo petrecere și nu v-a spus. Tinerii din ziua de azi… Să reveniți dacă nu apare până diseară, mi-a spus un polițist plictisit, fără să ridice ochii din hârtii.

Am plecat de acolo cu un gust amar și cu o furie care începea să crească în mine. Seara a venit, Ana tot nu a apărut. Am revenit la Poliție, de data asta cu lacrimi în ochi și cu vocea tremurândă. Au început, în sfârșit, să mă ia în serios, dar ancheta a fost de la început superficială. Au întrebat câțiva prieteni, au verificat telefonul, dar nimic concret. Vlad dispăruse și el. Familia lui, retrasă la marginea orașului, nu știa nimic sau, cel puțin, așa susțineau.

Au trecut zile, apoi săptămâni. Am început să pun afișe prin oraș, să merg la televiziuni locale, să cer ajutor pe Facebook. Unii oameni mă priveau cu milă, alții cu suspiciune. „Poate a fugit cu băiatul, doamnă, nu vă mai agitați”, îmi spuneau unii. Dar eu știam că Ana nu ar fi plecat fără să-mi spună. Era rebelă, dar nu lipsită de inimă.

Familia mea s-a destrămat sub presiunea dispariției Anei. Soțul meu, Ion, s-a închis în el, refuzând să vorbească despre ce s-a întâmplat. „Nu mai are rost să ne chinuim, dacă a vrut să plece, să plece”, mi-a spus într-o seară, cu vocea stinsă. Am simțit că mă sufoc. Cum putea să renunțe atât de ușor? Am început să ne certăm din ce în ce mai des. Fratele Anei, Radu, s-a mutat la București, spunând că nu mai suportă atmosfera de acasă. Am rămas singură, cu pereții reci și cu amintirile care mă bântuiau noapte de noapte.

Într-o zi, la aproape un an de la dispariție, am primit un telefon anonim. O voce de femeie, tremurândă, mi-a spus: „Căutați în pădurea de la Mitocu Dragomirnei. Nu vă spun mai mult.” Am alergat la Poliție, dar iarăși am fost întâmpinată cu scepticism. „Doamnă, primim zeci de astfel de telefoane, nu putem verifica fiecare zvon.” Am plecat plângând, dar nu m-am lăsat. Am strâns câțiva vecini și am mers noi în pădure. Am găsit doar haine vechi, sticle goale și urme de focuri stinse. Nicio urmă de Ana.

Anii au trecut, dar nu am încetat să caut. Am devenit obsedată de dispariția ei. Am citit tot ce se putea despre cazuri similare, am vorbit cu detectivi particulari, am mers la emisiuni TV. Unii mă acuzau că nu-mi las fata să-și trăiască viața, că poate a fugit de acasă din cauza mea. Alții mă priveau ca pe o nebună. Dar eu știam că adevărul e undeva, ascuns sub straturi de minciuni și indiferență.

Într-o seară, la cinci ani de la dispariție, am primit un mesaj pe Facebook de la o fată necunoscută: „Am văzut-o pe Ana la Iași, acum câteva luni. Era cu un bărbat, părea speriată.” Am simțit cum mi se taie respirația. Am mers la Poliție cu mesajul, dar iarăși am fost întâmpinată cu ridicări din umeri. „Poate a fost o confuzie, doamnă. Fata dumneavoastră nu mai e minoră, poate face ce vrea.”

M-am dus la Iași, am bătut orașul în lung și-n lat, am arătat poze, am întrebat la spitale, la adăposturi, la biserici. Nimeni nu știa nimic. Dar nu m-am lăsat. Am simțit că sunt mai aproape de adevăr ca niciodată.

În tot acest timp, am pierdut aproape tot: soțul m-a părăsit, Radu nu-mi mai răspunde la telefon, prietenii s-au îndepărtat. Dar nu pot să renunț. În fiecare seară, mă uit la poza Anei de pe noptieră și îi promit că nu voi înceta să o caut, oricât de greu ar fi.

Uneori mă întreb dacă nu cumva am greșit undeva, dacă nu am fost prea severă, prea protectoare. Poate că Ana a fugit de mine, nu de Vlad. Dar apoi îmi amintesc de privirea ei din acea seară, de promisiunea că nu va sta mult, și știu că ceva rău i s-a întâmplat. Nu pot să accept altceva.

Cinci ani au trecut și încă nu am răspunsuri. Dar nu pot să renunț. Pentru Ana, pentru mine, pentru toate mamele care nu-și găsesc copiii. Poate că într-o zi adevărul va ieși la lumină. Până atunci, mă întreb: câte mame mai trebuie să sufere ca mine până să fim ascultate cu adevărat?