M-au lăsat să mor – și apoi a venit acea scrisoare blestemată. Povestea lui Radu din Iași

— Nu mai are rost să stăm aici, Maria! Dacă tot nu știm dacă Radu se mai ridică din patul ăsta, măcar să ne ocupăm de acte, să nu rămânem cu mâna goală!
Am deschis ochii, cu greu, și am văzut siluetele părinților mei, stând la capătul patului, cu fețele crispate, nu de durere pentru suferința mea, ci de încrâncenare. Tata, cu vocea lui aspră, aproape că șoptea, dar fiecare cuvânt era ca un cuțit în carnea mea. Mama, cu ochii roșii, dar nu de plâns, ci de oboseală și frustrare, îi răspundea la fel de rece:

— Nu vorbi așa, Gheorghe! E copilul nostru, totuși. Dar… ai dreptate, trebuie să ne gândim și la viitor. Dacă nu mai scapă, ce facem cu apartamentul?

Am vrut să strig, să le spun că îi aud, că sunt viu, că nu sunt doar o bucată de carne pe care o împart ca pe o pradă. Dar corpul nu mă asculta. Accidentul de mașină mă lăsase paralizat de la brâu în jos, iar medicii nu-mi dădeau mari speranțe. Aveam 28 de ani și, dintr-o dată, viața mea se rezuma la patul ăsta de spital, la perfuzii și la privirile goale ale celor care ar fi trebuit să mă iubească.

În fiecare zi, asistentele intrau și ieșeau, uneori cu un zâmbet forțat, alteori cu priviri pline de milă. Prietenii mei, cei cu care râdeam și petreceam nopți întregi, nu mai dădeau niciun semn. Doar sora mea, Ioana, venea din când în când, cu ochii plini de lacrimi și mâinile tremurânde, dar mereu grăbită, mereu cu telefonul la ureche, mereu cu gândul în altă parte.

Într-o după-amiază ploioasă, când zgomotul picăturilor pe geam era singurul lucru care mă ținea treaz, o asistentă tânără, pe care nu o mai văzusem până atunci, a intrat în salon. Avea părul prins într-o coadă și ochii verzi, calzi, dar triști.

— Domnule Radu, a venit o scrisoare pentru dumneavoastră. Nu are expeditor.

A lăsat plicul pe noptieră și a ieșit fără să spună altceva. Am privit plicul minute în șir, fără să am curajul să-l deschid. Cine să-mi scrie mie, acum, când toți mă uitaseră?

Cu greu, am reușit să apuc plicul și să-l deschid. Înăuntru era o foaie simplă, scrisă de mână:

„Radu, nu toți cei care spun că te iubesc îți vor binele. Uită-te cu atenție la cei din jurul tău. Adevărul e mai aproape decât crezi. Nu renunța.”

Am citit și recitit rândurile acelea de zeci de ori. Cine era? Ce voia să-mi spună? Să fie cineva din familie? Un prieten? Sau doar o glumă proastă?

În zilele următoare, am început să fiu mai atent la tot ce se întâmpla în jurul meu. Am observat cum tata venea tot mai rar, dar când venea, se uita mereu la actele mele, la portofel, la telefon. Mama, deși părea mai afectuoasă, nu făcea decât să mă întrebe despre conturile mele, despre ce am pus deoparte, despre testament. Sora mea, Ioana, era singura care părea sinceră, dar era atât de prinsă în problemele ei, încât nu avea timp să vadă ce se întâmplă cu adevărat.

Într-o seară, i-am prins pe părinții mei certându-se pe hol, crezând că dorm:

— Dacă nu semnează actele, nu putem vinde apartamentul! Trebuie să-l convingem cumva, Maria!
— Nu pot să-l forțez, Gheorghe! E copilul meu, totuși…
— Copilul tău? De când? De când a ajuns o povară?

Am simțit cum ceva se rupe în mine. Nu mai era vorba de boală, de accident, ci de faptul că oamenii pe care îi iubeam cel mai mult mă vedeau ca pe o povară, ca pe o sursă de bani.

Într-o zi, Ioana a venit la mine, cu ochii roșii și fața palidă.

— Radu, trebuie să-ți spun ceva. Am auzit pe mama și pe tata vorbind… vor să te convingă să le lași totul lor. Nu știu ce să fac. Nu vreau să te pierd, dar nici nu pot să-i opresc.

Am luat-o de mână și i-am spus, cu vocea tremurândă:

— Ioana, nu-mi pasă de bani. Nu-mi pasă de apartament. Vreau doar să știu că nu sunt singur. Că cineva mă iubește pentru ceea ce sunt, nu pentru ce am.

A izbucnit în plâns și m-a îmbrățișat. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că nu sunt complet singur.

Scrisoarea misterioasă nu-mi dădea pace. Cineva, acolo, știa adevărul. Cineva voia să mă ajute. Am început să întreb asistentele, să caut indicii. Nimeni nu știa nimic. Dar într-o zi, asistenta cu ochii verzi a venit din nou la mine.

— Domnule Radu, știu că vă e greu. Și eu am trecut prin ceva asemănător. Familia mea m-a abandonat când am avut nevoie de ei. Dar am găsit puterea să merg mai departe. Nu lăsați pe nimeni să vă ia speranța.

Am privit-o lung. Era ea cea care îmi trimisese scrisoarea? Nu am întrebat. Nu conta. Cuvintele ei mi-au dat curajul să lupt.

Am început să fac terapie, să încerc să-mi recapăt măcar o parte din mobilitate. Am refuzat să semnez orice act, oricât de mult au insistat părinții mei. Ioana a fost mereu lângă mine, chiar dacă părinții au început să o acuze că îi influențează deciziile.

Lunile au trecut. Am reușit să mă ridic în șezut, apoi să mă deplasez cu ajutorul unui cadru. Nu era mult, dar era un început. Părinții mei au renunțat, într-un final, să mai vină. Au rămas doar Ioana și asistenta cu ochii verzi, care mi-a devenit prietenă și, mai târziu, ceva mai mult.

Acum, privind în urmă, mă întreb: de ce oamenii pe care îi iubim cel mai mult ajung să ne rănească cel mai tare? Oare banii chiar valorează mai mult decât o viață? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?