La răscruce: Povestea Luciei, a lui Marian și a alegerilor care dor

— Nu pot, Lucia, nu sunt pregătit! vocea lui Marian răsună în bucătăria mică, cu pereții galbeni, unde aburul de la ceaiul de tei se ridica leneș spre tavan. Mâinile îmi tremurau pe cana fierbinte, iar privirea mi se încleșta deasupra mesei, acolo unde Marian, cu ochii lui verzi și obosiți, evita să mă privească.

— Nu e vorba doar de tine, Marian! E și copilul nostru! am izbucnit, simțind cum lacrimile îmi ard obrajii. De ce nu vrei să-ți asumi? De ce nu vrei să fii tatăl copilului meu, al copilului nostru?

El a oftat, s-a ridicat brusc și a început să se plimbe prin cameră, cu pași mărunți, ca un animal prins în capcană. — Mama zice că nu e momentul, că suntem prea tineri, că trebuie să termin facultatea, că nu pot să mă leg acum la cap cu o familie. Dar tata… tata urlă la mine că sunt laș, că fug de responsabilitate, că o să regret toată viața dacă nu te iau de nevastă.

M-am simțit ca o piesă de mobilier, mutată dintr-un colț în altul, fără să contez cu adevărat. În fiecare seară, când mă întorceam de la muncă, mă gândeam la copilul din mine și la viitorul pe care nu știam cum să-l construiesc. Mama lui Marian, doamna Viorica, mă privea mereu cu răceală, ca și cum aș fi fost o greșeală pe care fiul ei trebuia să o repare, nu să o accepte.

— Lucia, tu chiar crezi că Marian e pregătit să fie tată? m-a întrebat ea într-o zi, când am trecut pe la ei să-i duc niște acte. — Ești o fată bună, dar nu poți forța lucrurile. Poate ar trebui să te gândești la altceva… la o soluție mai ușoară, a spus, făcând aluzie la avort, cu o voce rece, ca și cum ar fi vorbit despre vreme.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. — Nu pot, doamnă Viorica. Nu pot să renunț la copilul meu. Nu vreau să trăiesc cu regretul ăsta.

— Atunci să nu te aștepți la ajutor din partea noastră, a spus ea, ridicând din umeri. Marian are viața lui, tu ai viața ta. Nu sunteți obligați să vă legați pentru totdeauna doar pentru că s-a întâmplat o greșeală.

M-am întors acasă cu sufletul sfâșiat. Mama mea, Florica, mă aștepta în prag, cu ochii roșii de plâns. — Lucia, nu te lăsa călcată în picioare! Dacă Marian nu te vrea, nu-i nimic, ne descurcăm noi. Eu am crescut doi copii singură, și uite că am supraviețuit.

Dar nu era la fel. Eu voiam ca Marian să fie lângă mine, să simt că nu sunt singură în fața lumii. Într-o seară, când ploua cu găleata și vântul bătea crengile de geam, Marian a venit la mine. Era ud leoarcă, cu ochii roșii și fața palidă.

— Lucia, nu știu ce să fac. Tata zice că dacă nu mă însor cu tine, nu mai am ce căuta acasă. Mama mă amenință că nu mă mai ajută cu nimic dacă te iau. Sunt prins la mijloc. Te iubesc, dar mi-e frică. Mi-e frică să nu dau greș, să nu te fac să suferi mai tare.

L-am privit lung, cu inima frântă. — Marian, nu vreau să te forțez. Dar nu pot să port singură toată povara asta. Copilul nostru are nevoie de un tată, iar eu am nevoie de un partener, nu de un băiat speriat care fuge de responsabilitate.

A tăcut. Apoi, cu o voce stinsă, a spus: — Poate că nu sunt omul potrivit pentru tine. Poate că nu merit să fiu tatăl copilului tău.

După acea seară, Marian a început să se îndepărteze. Nu mai răspundea la telefon, nu mai venea pe la mine. Doar tatăl lui, domnul Gheorghe, mă suna din când în când să mă întrebe dacă am nevoie de ceva. — Lucia, să nu crezi că ești singură. Eu am trecut prin asta cu mama lui Marian. Știu cum e să fii respins, să simți că nu contezi. Dacă ai nevoie de ajutor, să-mi spui.

Lunile au trecut greu. Am mers la doctor singură, am cumpărat hăinuțe pentru bebeluș singură, am plâns nopți întregi, cu mâna pe burtă, rugându-mă să am putere. Mama mă ajuta cum putea, dar era greu. Vecinii șușoteau pe la colțuri, mă priveau cu milă sau cu dispreț, iar eu mă simțeam tot mai mică, tot mai invizibilă.

Într-o zi, când eram în piață, am dat nas în nas cu Marian. Era cu mama lui. S-a uitat la mine, a vrut să spună ceva, dar doamna Viorica l-a tras de braț și au trecut mai departe. Am simțit că mă prăbușesc. Am fugit acasă și am plâns până nu am mai avut lacrimi.

Când a venit momentul să nasc, eram doar eu și mama. Am țipat, am urlat, am simțit că mor și că renasc în același timp. Când mi-au pus fetița în brațe, am știut că totul a meritat. Am numit-o Ana, după bunica mea, o femeie puternică, care a crescut singură trei copii în vremuri și mai grele.

După naștere, Marian a venit să o vadă pe Ana. Era palid, cu ochii înlăcrimați. — E frumoasă, Lucia. Îmi pare rău că nu am fost lângă tine. Îmi pare rău că am fost laș.

L-am privit cu durere și cu o urmă de speranță. — Marian, nu e prea târziu să fii tatăl ei. Dar trebuie să fii bărbat, nu băiat. Să alegi ce vrei cu adevărat, nu ce vor alții pentru tine.

Nu știu ce va alege Marian. Poate va rămâne lângă noi, poate va pleca pentru totdeauna. Dar știu că eu și Ana vom merge înainte, oricât de greu ar fi. Pentru că, la final, nu contează ce spun ceilalți, ci ce alegem noi pentru viața noastră.

Oare câte femei ca mine trăiesc aceeași poveste, în tăcere, cu inima frântă? Oare câți bărbați fug de responsabilitate, ascunzându-se după dorințele părinților lor?